Tulburări de pronunție sau articulație

DISLALIA – este tulburarea de pronunție provocată de afecțiuni organice sau funcționale ale elementelor periferice ale vorbirii, consă în imposibilitatea emisiei corecte a unui sunet sau a unui grup de sunete. Ea cuprinde deformarea sunetelor, substituirea, omiterea și inversarea lor spontană sau reprodusă, ceea ce schimbă structura, aspectul semantic și înțelesul cuvîntului.

Dacă înainte de vîrsta de 3-4 ani dislalia are o natură fiziologică fiind determinată de nedezvoltarea suficientă a aparatului fonoarticulator și a sistemelor cerebrale implicate în actul vorbirii, după această vîrstă acestea devin suficient de dezvoltate pentru a putea realiza o pronunție corectă, manifestarea dislaliei denotînd existența unor cauze nocive.

Din punct de vedere simptomatologic, dislalia se caracterizează după mai multe criterii:
A. Aspectul exterior fonetic:
a. – dislalie prin substituire;
b. – dislalie prin omisiune;
c. – dislalie prin deformare;
B. Gradul de extindere:
a. dislalie simplă, parțială sau monomorfă, cînd este afectat un singur sunet sau sunete a căror pronunție se realizează cu aceeași mișcare (o singură grupă de articulare);
b. dislalie polimorfă, cînd tulburările sunt extinse asupra mai multor sunete (din diferite regiuni de articulare) sau asupra majorității sunetelor, și chiar asupra grupelor de silabe;
c. dislalie generală sau totală, cînd sunt afectate toate sunetele, majoritatea silabelor și a cuvintelor.

     Sigmatismul este tulburarea de limbaj în care sunt pronunțate deficitar sunetele siflante (S și Z), șuieratoarele (Ș și J) și africatele (Ț/ CE/ CI/ GE și GI).

A. Sigmatismul interdental pronunția sunetelor se realizează siflant, cu limba între dinți; cauzat de lipsa dentiției, vegetații adenoide (polipi), fapt care face copilul să respire cu gura deschisă și limba iese afară. Spre deosebire de mușchii extractori, mușchii retractori nu sunt suficient dezvoltați, astfel subiectul nu are destulă putere să tragă limba;
Este cea mai frecventă formă de sigmatism.
B.  Sigmatismul addental
se realizează cu vîrful limbii sprijinit pe dinți și poziția prea apropiată a arcadelor dentare împiedică ieșirea curentului de aer prin spațiul interdental. Copilul nu poate realiza acest jgheab și atunci aerul iese împrăștiat în formă de evantai;
Cauze: limbă hipertonică (lipsită de mobilitate), prognatism (proeminența maxilalelor), implantarea defectuoasă a dinților;
Formă frecventă la hipoacuzici.
C.  Sigmatismul palatal
Se realizează prin retragerea limbii mult spre bolta palatină. Are aceleași cauze ca sigmatismul addental.

D. Sigmatismul lateral

Se realizează prin lateralizarea curentului de aer care nu se scurge pe centru, și în funcție de partea pe care se scurge avem: sigmatism lateral dexter (aerul se scurge prin partea dreaptă) și sigmatism lateral sinister (aerul se scurge prin partea stîngă).
Cauze: pareze unilaterale ale nervului hipoglos, afecțiuni monoaurale (ale unei singure urechi) hipoacuzie de percepție la nivelul urechii interne. Pe acest fond subiectul are tendința să pronunțe mai aproape de urechea lezată.
E. Sigmatismul bilateral
Subiectul deschide buzele și aerul se scurge prin colțurile gurii.
F.  Sigmatismul strident
Constă într-o articulație fluerantă a siflantelor care deranjează urechea;
Cauze: limba hiperkinetică, deficiențe ale auzului fonematic.
G. Sigmatismul labial
Vîrful limbii nu atinge dinții (incisivii inferiori) și pronunția se realizează cu participarea proeminentă a buzelor;
Cauze: limbă hipertonică în care mușchii extensori sunt slab dezvoltați.

H. Sigmatismul labiodental

Se realizează prin frecarea curentului de aer între incisivii superiori și buza inferioară alungită pe incisivii inferiori.
I. Sigmatismul nazal specific rinolaliei
Este determinat de incapacitatea palatului moale de a-și îndeplini funcția normală, jetul de aer scurgîndu-se doar prin nas.
J. Sigmatismul lalingual
Se realizează între baza limbii și coardele vocale cu participarea epiglotei, specific rinolaliei.
K.  Sigmatismul șuierat
Cauzat de suflul prea puternic al aerului, de un jgheab median prea mic sau de distanța prea mare dintre incisivi.
L. Sigmatismul sforăit
Cauzat de ieșirea jetului de aer pe cale nazală și orală, sunetul fiind format pe peretele posterior al faringelui.

2. ROTACISMUL– Reprezintă omiterea sau deformarea vibrantei R care este cea mai dificilă fonemă a vorbirii. Foarte mulți copii nu reușesc să pronunțe sunetul R pînă la vîrsta de 4-5 ani, după vîrsta de 5 ani aceasta prezintă semnificație defectologică. În 40-50% din cazuri există un  pararotacism fiziologic cînd R este înlocuit cu L.

 Formele rotacismului
A. Rotacismul interdental
Se realizează prin vibrarea vîrfului limbii în contact cu incisivii superiori (nuanță sîsîită).
B. Rotacismul labial
Se realizează prin vibrarea buzelor.
C. Rotacismul labiodental
Limba nu are suficientă mobilitate și atunci buza superioară vibrează în contact cu incisivii superiori.
D. Rotacismul bucal
Se realizează prin scurgerea aerului între limbă și obraji care intră în vibrație.
E. Rotacismul marginal
Vibrează marginile laterale ale limbii, limba este lățită.
F. Rotacismul apical
Prin sprijinirea vîrfului limbii pe alveole, dar vibrațiile limbii sunt inadecvate, astfel există două forme ale acestui tip de rotacism:
– polivibrant – cînd sunt mai multe vibrații ale limbii;
– monovibrant – o singură vibrație a limbii.
G. Rotacismul palatal
Limba alunecă spre bolta palatină.
H. Rotacismul dorsal
Cînd vibrează partea din mijloc a limbii.
I. Rotacismul velar
Cînd vibrează vălul palatin.
J. Rotacismul uvular 
Cînd intră în vibrație omulețul sau uvula.
K. Rotacismul faringian
Specific rinolaliei; vibrația se realizează între baza limbii și faringe.

3. Lambdacismul și paralambdacismul, care constau în deformarea, omisiunea și înlocuirea sunetului L.

 Lambdacismul interdental

 Lambdacismul nazal

 Lambdacismul afon. 

În cadrul paralambdacismului, sunetul L este înlocuit frecvent prin dublarea vocalei care o urmează în cuvînt, dar și cu sunetele n, t, i, y, d, g, r.

4. Betacism și parabetacism este tulburarea de pronunție în care este pronunțat deficitar, omis sau înlocuit sunetul B.

5. Capacism ș paracapacism este tulburarea de pronunție în care este pronunțat deficitar, omis sau înlocuit sunetul C.

6. Deltacism și paradeltacism este tulburarea de pronunție în care este pronunțat deficitar, omis sau înlocuit sunetul D.

7. Gamamcism și paragamacism este tulburarea de pronunție în care este pronunțat deficitar, omis sau înlocuit sunetul G.

8. Pitacism și parapitacism este tulburarea de pronunție în care este pronunțat deficitar, omis sau înlocuit sunetul P.

RINOLALIA–  se definește ca funcție instrumentală a organelor de vorbire, prin modificarea tubului fonoarticulator, fie datorită unei obstrucții nazale, fie datorită unei comunicații între rezonatorul oral si cel nazal. Timbrul sau structura de supraton, denumită adesea nazalitate, este rezultanta unei rezonanțe care se degajă în pasajul de trecere naso-faringian, marcînd pe o scară largă în hiper sau hipo limitele. Această intonație aparte a vocii care se formează din cauza unei sonorități anormale este denumită fonfaire, tulburare ce provine din cauza direcției inadecvate a curentului de aer pe cale orală, fie în urma unor defecte mecanice, ale activității nazale, cerului gurii moale și tare.

DISARTRIA– se manifestă printr-o vorbire confuză, disritmică, disfonică cu o pronunțată rezonanță nazală în care monotonia vorbirii se îmbină cu pronunțarea nedorită.