A fost odată ca niciodată o stridie, care zăcea pe fundul unui golf. La exterior stridiile sunt foarte aspre și puțin colorate. Cochilia unei stridii este adeseori fărîmată în bucăți mici și folosită la fabricarea drumurilor, drumuri pe care oamenii și vehiculele le străbat în lung și lat.
Această stridie nu era diferită. „Sunt făcută pentru ca oamenii să meargă pe mine, pentru că sunt doar o scoică scîrboasă și respingătoare” , își spunea stridia zi după zi. „Am fost creată pentru a fi călcată de oameni.” Mai auzise că oamenii uneori se otrăveau din cauza că mîncau stridii. Așa că și-a spus: „Nu sunt bună de nimic; le fac rău oamenilor.”
Deseori, cînd stridiile sunt servite în restaurante, oamenii spun: „Vai! Stridiile sunt atît de lipicioase. Sunt dezgustătoare! De ce ar mînca cineva un lucru atît de repulsiv? Așa că stridia își spunea: „Au dreptate, eu nu valorez nimic. Sunt lipicioasă, oamenii mă urăsc și eu nu am nici o importanță.”
Nu era surpinzător că stridia era mereu tristă. „De ce nu am și eu ceva diferit? De ce nu am putut fi un diamant sau un rubin? De ce nu am putut fi o stea de mare sau să am o cochilie din care să se facă cercei? De ce, de ce, de ce?” se întreba stridia, în timp ce se gîndea la ceea ce nu era. Își spunea într-una că este urîtă, îngrozitoare, lipicioasă și că le face rău oamenilor.
Într-o zi un pescar a aruncat o plasă în golf și a prins stridia. Stridia era și mai supărată și plîngea : „De asta îmi era frică. Acum m-a prins și toată lumea o să descopere cît de urîtă și de respingătoare sunt într-adevăr.”
Pescarul însă, vedea altfel lucrurile decît stridia. Cînd a găsit-o în plasă, a desfăcut-o cu un cuțit. A scos afară o perlă albă rafinată. Această descoperire a mirat-o pe stridie. Nu-i dăduse atenție perlei care creștea înăuntrul ei. „Nu este uimitor că ai ceva atît de prețios înăuntrul tău și nici măcar nu realizezi? Cum este posibil?” se întreba ea. „Cum pot să am o perlă atît de frumoasă în interior , cînd eu sunt atît de urîtă în exterior?”.
Pentru că perscarul își petrecuse viața pe mare, el a sesizat nedumerirea stridiei care nu înțelegea cum se formează o perlă și a început să vorbească cu ea. „Demult, atunci cînd erai foarte mică, au fost lucruri în viața ta foarte iritante, înfricoțătoare, triste și dureroase. Ca să le poți face față, ai construit un înveliș care să-ți protejeze sentimentele. Ți-ai înfășurat și tot înfășurat toată durerea și tristețea ca să te protejezi. Acest lucru a fost foarte folositor atunci cînd erai tînără și durerea era foarte reală. Ceea ce nu realizai și poți vedea acum, este că ai transformat acea durere îngrozitoare într-o perlă valoroasă. Ai găsit o modalitate să iei durerea și tristețea, să o cristalizezi și să o transformi în ceva extraordinar. Această perlă se afla înăuntru, așteptînd să fie descoperită.”
„Wow!” a strigat stridia, „este foarte surprinzător”. Apoi pescarul a rupt cochilia de la exterior pentru că stridia nu mai avea nevoie de ea. A îndepărtat partea scîrboasă și slinoasă pentru că nu mai avea nevoie nici de ea. A șlefuit perla pentru ca să strălucească de frumusețe. Pescarul i-a dat perla fiicei sale. A purtat-o cu drag pe un colier de aur, ca pe un premiu.
„Nu-i așa că e remarcabil?” își spunea perla. „Nu am realizat niciodată că sunt specială. Nu eram conștientă că înăuntrul meu era o perlă care aștepta să strălucească precum o bijuterie.” În timp ce perla se gîndea la viață, a realizat că cele mai de preț bijuterii sunt adesea ascunse și așteaptă să fie descoperite și șlefuite.